Nebuna albastra

Am iesit sa iau o inghetata Napoca “pofta de ciocolata”. E soare si cald, o masina ia curba in forma de S a aleii. E o caldura violeta, grea, care iti irita ochii de linistita ce e. Iti vine sa transpiri si te rogi sa nu ti se faca praf diafragma si muschii intercostali. Respiri. De la masina imi fug ochii in jos, putin dincolo de bordura, pe o rochie albastra. Ma simt ca untr-un film Noir, e albastru curat, tipator, mai am 5 pasi pana sa ajung la canal. Sta sprijinita in maini. Cerseste? O fost lovita? Nu are picioare? O cazut? O cazut. Am intrebat-o daca pot sa o ajut. Mi-o aruncat o privire sticloasa si pierduta. Parca se uita prin mine. Ma prinde de mana si multumindu-mi incurcata incearca sa ridice evantaiul alb si poseta mica, neagra, burdusita de lucruri. Ridic poseta si imi spune ca nu o vazut bordura si ca s-o lovit la genunchi. Iti transpira firele de par. Unde e vantul? Degeaba e umbra. Am intrebat-o daca pot sa o ajut sa mearga si imi raspunde, printre multumiri, ca isi revine. Nu indraznesc sa mai stau, ca ma asteapta inghetata si e mult prea cald ca sa-i fur si ultima molecula de oxigen. De ce e violet? De ce mai exista umbra? Cu inghetata in mana o vad indepartandu-se cu pasi de halterofila. Terminat si inghetata...